Despre îngeri, bătăi şi altele

"The ultimate tragedy is not the oppression & cruelty by the bad people, but the silence over it by the good ones" Martin Luther King, Jr


Oamenii vin şi pleacă…unii pleacă temporar, alţii vin pentru o viaţă, iar pe alţii îi alungi tu. Dar fiecare persoană aduce (sau ia) ceva…un sentiment, un zâmbet, un cuvânt.

Cu alţi oameni te reîntâlneşti după mult timp, oameni care în trecut nu păreau a avea o importanţă în viaţa ta. Dar te întâlneşti cu ei într-o zi din senin şi-ţi spun câteva vorbe care îţi ajung direct în suflet, fără nicio oprire. Îngeri, eu îi numesc îngeri. Fără aripi, fără lumini, licurici sau mai ştiu-eu-ce SF-uri. Oameni…poate chiar trimişi de Dumnezeu să te trezească, să te lumineze sau să-ţi mai deschidă o uşă (sau o fereastră pentru puţin aer proaspăt). Nu trebuie să-i cauţi pentru că îţi apar în cale, unii sunt vânzători, alţii îşi plimbă câinele şi-i întâlneşti prin parc, sau pe unii îi găseşti în metrou pe scaunul din faţa ta, cu un buchet mare de flori şi un zâmbet sincer.

Trebuie să adunăm toate cuvintele frumoase şi să le agăţăm în suflet ca pe nişte iconiţe la care să ne întoarcem când avem nevoie de îndrumare, când întunericul ne acaparează. Să nu uităm să aprindem felinarul din suflet.

Dar ce ne facem cu oamenii care intră frumos dar ies cu bocancii din viaţa noastră?

Cu toţii ne dorim să fim iubiţi, să iubim, să arătăm celorlalţi ce grozavi suntem. Ne dorim fluturaşi, aripioare şi toate astea pe acordurile muzicii lui Mozart (sau Bach in cazul meu).

Şi brusc întâlneşti omul pe care l-ai căutat , ţi l-ai imaginat de o mie de ori, ai scris despre el, l-ai desenat (strâmb pentru că habar nu ai să desenezi), l-ai auzit în toate melodille pe care le ascultai noaptea şi te gândeai “eu de ce sunt singur când am atâtea de oferit?”

Şi începi să-l cunoşti. Îţi place din ce în ce mai tare, vrei mai mult timp cu el, şi vezi curcubee, numere, auzi tot felul de sunete care îţi şoptesc “el e”. Dar ţi-e teamă să nu greşeşti, să nu suferi…Ah, dar când iţi zâmbeşte, ştii că zâmbetul ăla vrei să-l vezi toată viaţa, şi dintr-un gest egoist ai vrea să-l ai doar pentru tine, iţi doreşti să te izolezi cu el…doar tu cu el şi zâmbetul lui. Nu-ţi mai trebuie nimic, prinzi curaj, incepi să fii tu (!) asta pentru că te ţine el de mână în caz că te împiedici. Eşti în sfârşit în siguranţă.

Şi faceţi dragoste. E sfârşitul Pământului? Sau începutul? Simţi că mori, renaşti şi asta la diferenţă de secunde, e halucinant. Sunteţi primii şi ultimii oameni de pe pământ. Adam şi Eva, voi sunteţi. Nimic nu mai există, sau există dar nici nu te mai interesează, îl ai pe el. Nu există Rău, este doar un cuvânt şi atât; există doar Bine. Şi Binele ăsta are şi un nume…chiar şi un prenume.

Încep planuri, gânduri, aproape vă mutaţi împreună. De ce să nu stai lângă el tot timpul? Ce e timpul când nu ţi-l petreci cu el? Pur şi simplu nu mai ai aer fără prezenţa lui.

Vă ţineţi de mână din ce în ce mai strâns, acum eşti sigură: “el e”. Pe el l-ai aşteptat…iar când te sărută, totul se transformă în magie, în “praf stelar”.

Prima ceartă! Încep ploi, furtuni, se rup copacii, cad case; eşti cel mai trist om. Mai mare tragedie ca a ta nu există, nimeni nu te înţelege… dar iţi sună telefonul, cea mai caldă voce din lume te sună să-ţi spună “îmi pare rau”…şi îţi pare şi ţie… “Of, doamne, doar tu mă înţelegi, iubitul meu”. E clar! Sunteţi făcuţi unul pentru altul.

Şi vă împăcaţi şi faceţi dragoste, şi îţi vin în minte versuri, imagini, cele mai frumoase lucruri, ai ajuns la nivelul maxim al creaţiei, eşti mai bun…şi nu îi mai întelegi pe cei care susţin că abstinenţa stimulează simţul creator, sunt doar nişte nefericiţi care nu au cunoscut Iubirea.

Eu chiar merit fericirea asta? Chiar îl merit pe omul ăsta? Dar în timp ce te gândeşti la asta, el cu mâinile lui perfecte (degete lungi, subţiri dar parcă nefinisate, sunt perfecte în imperfecţiunea lor) şi pe care vrei să le săruţi pentru tot restul vieţii tale, iţi cântă la chitară…” who in your merry merry month of may, who by very slow decay”.

Primul “vreau să ne despărţim!” + prima ieşire din Bucureşti împreună + prima înjurătură. “Groaznic. Groaznic. Nu-l cunosc pe omul ăsta. Cât am stat la munte am fost separaţi. Nu ne-am înţeles deloc, poate doar dacă suntem noi doi ne înţelegem, dar dacă vine o terţă persoană, gata, nu ne mai putem raporta unul la altul.” E clar. Nu ţine la tine, altfel ar fi venit să stea cu tine, să te sărute…aşa cum face când sunteţi doar voi doi…dar spune-mi ceva, tu de ce nu te-ai dus la el? “Păi, nu ştiu, dar vreau să despărţim. E un om rău, toată lumea a zis-o.”

Dar a doua zi e la tine în faţa blocului, încercaţi să discutaţi, ţipaţi pentru că nu vă mai auziţi, suferiţi amândoi pentru că deşi nu vrei să te desparţi de el cu adevărat, ai zis-o, iar el a auzit foarte bine. “Futu-ţi morţii mă-tii!” Ploaia de la prima ceartă se transformă într-un uragan, te ia pe sus si te aruncă departe…mult prea departe. E nedrept. Te gândeşti la unchiul tău care a murit. Ce drepturi nescrise are el de a te răni aşa tare? tot stai şi te gândeşti. “La revedere, băiatule, aici nu e de mine!”.

Împăcarea vine aproape de la sine…”aproape”, pentru că şi tu si el sunteţi parcă mai strâmbi un pic, deşi, paradoxal, simţi că îl iubeşti şi mai tare.

Dormit la cuşetă, atingeri, zâmbete, râsete, lacrimi, fericire, de o mie de ori fericire, degete, ochi, sâni, buze, coapse. Mii de momente, imortalizate pentru totdeauna.

Marea întâlnire. “Mâine plecăm la ai mei.” Emoţii? Habar nu aveai ce însemna cuvântul ăsta înainte, astea da emoţii, le simţi în tot corpul, de la degetul mic până la ultimul fir de păr. Vei cunoaşte părinţii omului perfect. E totul ireal. Mama lui…îţi vine să-i mulţumeşti, să-i săruţi mâinile că a adus pe lume Binele.

Şi parcă şi certurile devin mai pasionale, totul e la extrem. Cu fiecare ceartă, cu fiecare împăcare vă cunoaşteţi mai bine, mai adânc.

“Sunt a ta!” şi “cred că te iubesc” îţi tot vine să-i spui, dar ţi-e teamă. Dacă ne minţim? Dacă exagerăm nişte sentimente? Mai bine “ssst”…oricum ştie, el ştie tot. Te cunoaşte mai bine ca oricine, simte mai bine ca oricine. El simte cu adevărat o ţinere de mână, un sărut, o mângâiere pe spate. El dă sens cuvintelor, actelor, vieţii.

Primul “eşti un nimic”+ prima palmă+ alte înjurături. De la ce v-aţi certat? “De la nimic încât să merit o palmă. Adio.”; ar fi trebuit să fie răspunsul. Însă, off, e totul atât de relativ, nu? Binele, răul, prietenii…ce înseamnă până la urma Răul? Cine stabileşte toate noţiunile astea? “şi până la urmă şi eu m-am purtat urât cu el.”…Însă, în adâncul sufletului tău, ştii foarte bine care e răspunsul de fapt.

A trecut timpul. Aţi acceptat mult prea uşor răutăţile, jignirile, despărţirile, împăcările şi Palma…dar sunteţi făcuţi unul pentru altul.

Penultimul + ultimul capitol din poveste, şi anume: Prima bătaie + despărţire sângeroasă + împăcare superbă + aproape un copil + multe planuri frumoase + x +y + A doua bătaie + finalul.

E foarte uşor să devii neom, e atât de uşor încât majoritatea devine zilnic pe întuneric sau lumină, pe stradă sau “acasă. E la fel de uşor să răspunzi la “eşti un dobitoc” cu “tu eşti unul mai mare”. Într-adevar, e tentant să răspunzi cu aceeaşi monedă. E tentant, e la îndemână, e simplu. Se pare că a devenit destul de greu să fii raţional.

Odată depăşite anumite bariere, odată aruncat pe geam un anumit cod de reguli, odată vărsat sânge ( indiferent în numele cui), nu mai poţi reveni la aşa numita normalitate. Oricât ai încerca sau ar încerca el, odată atins ce ar trebui să fie de neatins totul devine alterat, mucegăit. Orice sentiment frumos, pur, ireal, nepământesc, edenic se transformă într-unul grotesc, monstruos, bolnav. Şi oricât de tare te-ai zvârcoli de durere şi ai plânge, orice regret (al lui) e tardiv, timpul este ireversibil. Răul a fost făcut.

Şi oricât ai spune că-l iubeşti şi încerci să-l justifici sau să-i găseşti scuze, un lucru e clar: a dat în tine…şi a tot dat. Ţi-a fost frică de omul cu care făceai dragoste.

Şi chiar dacă simţi că se termină pământul, că pur şi simplu ţi-a furat sufletul, corpul, mintea, nu uita că a dat în tine. Nu uita că nu avea privire în momentele alea, ochii lui erau maţi, şterşi, erau răi. Nu uita cuvintele pe care le spunea în timp ce dădea în tine, nu uita cum te trăgea de pe jos şi ţipa să te ridici, dar ţie ţi-era frică şi te puneai în faţa lui, la picioarele lui şi-l implorai să se oprească. Nu uita că te filma doar ca să vezi tu “ce penibilă eşti şi în ce hal ai ajuns”. Nu uita cum te trăgea de mână şi te arunca pe jos, nu uita cum te lovea. Şi nu uita cum ţipai.

Dar adu-ţi aminte de ceva..ce acum pare ascuns în “gaura neagră” ce odată era numit suflet, adu-ţi aminte de iconiţele agăţate acolo. Aprinde felinarul sufletului din nou… uşor, uşor. Iniţial cu un zâmbet, pe urmă iţi îndrepţi spatele şi te duci să te uiţi în oglindă.

Nu eşti nimic…eşti om. Cu defecte, dar mai ales calităţi. Nu trebuie să te laşi călcată în picioare de nimeni, şi dacă cineva încearcă ăsta, e clar –mai mult decât clar că nu te iubeşte –aşa cum strigă disperat.

Iubire asezonată cu pumni nu există…iar ăla care va încerca să te convingă sau cel care va găsi justificări (de orice fel) e un om cu probleme mai mari ca ale tale. Primul instinct –al tuturor- când ţi se întâmplă asta e să te culpabilizezi. Nu. E greşit, e prima mişcare greşită care te va azvârli într-un cerc vicios.

Tot ce trebuie să faci e să te ridici, să te scuturi, speli sângele şi mergi mai departe. Corect, e uşor de spus, mai uşor de scris, mult mai greu de făcut. Însă oricât de tare te-ar durea, oricât de mult ai iubi, trebuie să ţii minte că omul care iţi spunea că eşti frumoasă, te-a transformat în minutele, orele în care te-a lovit, într-un nimic. Iar frica aia cumplită –sentiment pe care nu ai fi putut să-l întelegi dacă îţi povestea cineva-, disperarea pe care ai simţit-o atunci când erai pe jos şi-l implorai să se oprească, să închizi sentimentele astea într-un sertar şi să le arunci într-un colţişor (cât un vârf de ac) al sufletului tău.

Din păcate nu treci peste niciodată, nu te ajută nici somnul pentru că în somn vei retrăi momentele alea de groază…însă, ca orice sentiment, stare, cu timpul se diminuează şi treptat-treptat se transformă într-o experienţă.

În primele zile vei plânge, îţi vei plânge viaţa, nenorocirea asta de întâmplare se va repeta în minte de o mie de ori, şi vei începe chiar să-ţi reaminteşti momentele frumoase, vei plânge mai tare. “Cum iubitul meu să facă asta?” A făcut-o…şi a făcut-o rău…de mai multe ori, şi o va tot face.

Deşi am auzit toată viaţa “după prima palmă părăseşte-l” nu am ştiut cu adevărat de ce…ce-i drept, nici nu prea m-am gândit la scenariul ăsta.

Ai primit-o? Mulţumesc, la revedere. Știu, iar e ușor de spus și greu de făcut. Te gândești că el nu e “așa”, că e un om bun, pentru că nu poți crede că tu ai făcut dragoste și ai iubit un om bolnav, și că pur și simplu a fost un gest necontrolat. Ce, și tu vorbești cu “căcat”, și tu țipi la oameni când ești nervoasă.

Însă…tu te poți opri din țipat? Poți să nu mai rostești cuvântul “căcat” atunci când te enervezi? Este fix același lucru. De ce să nu spui “căcat” atunci când simți că nu te înțelege celălalt? De ce să nu mai tragi o palmă dacă pur și simplu nu înțelege de vorbă bună?

Sunt semne. Și de data asta sunt “facts” cât se poate de reale. Orice comportament agresiv are o anumită traiectorie, fi atentă la primul țipăt, la prima jignire, la primul deget arătător îndreptat agresiv spre tine, și deși vei avea tendința să închizi ochii, deschide-i bine la prima palmă.

Și te rog, nu uita, că orice om avea un suflet bun la naștere; unii sunt mai ghinioniști din păcate și din cauza unor întâmplări nefericite (mai ales în copilărie și adolescență) devin niște ciudați. Nu-i lăsa să te transforme și pe tine într-unul. Nu-i lăsa să-ți strice și ție sufletul. Și poate unii vor încerca, alții vor reuși, dar va trebui să ți-l vindeci. Cum? Gândește-te la tine, la ce meriți, ascultă Bach, râzi, întâlnește-te cu familia, cu prietenele, adoptă un cățel, o pisică, citește cărți scrise de îngeri ( Ianolide, Calciu) și crede. Crede în tine, în Dumnezeu, în ce vrei tu, dar asigură-te de fondul bun.

Și nu uita de iconițele din sufletul tău.