Stau pe intuneric...doar o lumanare aprinsa...Acum, in camera asta mica, singura dovada a existentei mele este umbra care se lungeste pe peretele din stanga si muschiul din mana dreapta care se zbate necontrolat...In schimb, toate ledurile de la alarmele masinilor, acele luminite albastre, se aprind si se sting simultan. Ai putea spune ca totul este planificat, controlat, cand de fapt peste tot troneaza haosul...dar poate ca asta inseamna "haos"... Imaginea unei lumi perfecte, cand de fapt jegul, prostia, toate se ascund sub o privire mai atenta.
Nu stiu cu ce drept scriu eu despre haos..nu stiu de ce, cu toate ca imi simt mainile, picioarele, gandurile nu simt viata..e muzica si totusi o liniste imi ingroapa sufletul..suflet, pe care il simt stricat, mucegait, putrezit...care a inceput chiar sa emane un miros de haine statute sau de balta imputita. Gandurile se tot lovesc violent unul de celalalt, sentimentele se bat intre ele..un razboi de 20 ani unde nimeni nu castiga...doar eu, doar eu pierd.
Mi-ar placea sa ma transform in vant, sa intru pe gaura cheii, sa te caut in intuneric si sa te gasesc dormind asa frumoasa cum esti...sa-ti ating buzele cu o adiere. Nu, maini nu am. Sunt vant.
Si tot..si..si tot se spala in mod obsesiv pe dinti si pe limba, pana cand gura i se umple de sange, vrea sa curete toate vorbele urate care i-au ramas pe dinti ca petele de cafea..si tot se arunca in apa si nu reuseste sa spele mainile murdare, atingerile alea mincinoase la care raspundea si ea.
Pe ea o vad din ce in ce mai departe, incerc sa o prind, imi intind mainile dupa ea, dar nu reusesc sa o ating. Lumina..lumina care m-a invaluit atatia ani, a ramas doar o amintire. Degetele mele subtiri, palmele s-au transformat in niste labe paroase, grele, care ma trag din ce in ce mai jos. Unghiile scurte- acum sunt gheare..incerc sa ma agat de cineva dar nu pot pentru ca il zgarii, ii smulg carnea. Stau in intuneric...sunt un monstru care sta ascuns, care, usor adus de spate s-a retras in vagauna lui.
13 soapte:
Si eu mi-am pictat de cateva ori casa in gri, mi-am ingropat sufletul. Aseara ma ingrozea atata liniste , ca niciodata, de parca numai moarte era peste tot.
Acum stau aici si inteleg ca niciodata nu suntem singuri. Pana si lacrimile cad perechi in lume...
Buna. Un nou look foarte frumos pentru 2010, pe langa stilul intens si miscator, inconfundabil al postului. Merci pentru blogroll. Cum revin in tara iti intorc serviciul.
Multa inspiratie!
Intr-adevar, nu suntem singuri. Numai ca uneori cred ca suntem orbi; nu mai vedem clar unele lucruri
... si poate totusi iese ceva bun si din sentimentul asta de singuratate...mici revelatii :)
Multumesc pentru cuvintele astea frumoase, Iorda'; sper sa am.
de fapt esti o optimista si un om vesel. :) Si partile negative, rare...sau uneori mai dese ca na, estem oameni, le versi si tu pe-aciulea.
Si neah, lacrimile nu cad pereche...e prea poetic. :D
Ba da Alex, cand cineva , undeva, plange pentru acelasi zbor.
incearca sa citesti pe jumatate. nu pe orizontala, pe verticala. doar primele 4-5 cuvinte. e un fel de haos dar parca se leaga :)
Fata And...reea...aka ma`am! Off topic! Vezi ca-mi mutai blogu`...the old one will be no more! Muahaha! Change za blogroll cand ai lipsa acuta de leneeeee saru`manaaaa si mai scrie.
Paste fericit !
Buna,
Ce mai faci? Nu mai scrii? Cui ne-ai lasat?
o sa scriu, dar am probleme tehnice, nu mai am la ce sa scriu :)
multumesc pentru interes :P
Frumos scris,ma'am.Nu sunt un partizan al singuratatii,dar uneori prinde bine.Despre singuratatea asumata vorbesc,nu despre cea fortuita,creatoare de anxietate.In unele momente de singuratate sunt onest,liber si linistit.Vad in mod clar lucrurile cu adevarat importante. Nu cred insa ca singuratatea trebuie sa devina un mod de viata.
Uneori doare foarte tare-cand doresti si te stradui sa faci ceea ce crezi ca este bine ,dar mai rau te afunzi in greseli.(cazul meu)Este cumplita senzatia,mai ales atunci cand trairile sunt atat de intense.
Sper ca esti bine,ma'am.
Astept noi postari.
Trimiteţi un comentariu